Constantin si Elena,

primii imparati crestini si intaii ocrotitori ai dacoromanilor

Cine lucreaza dupa adevar vine la lumina, iar voi sunteti lumina lumii.
(Matei V, 4; Ioan III, 21)

Biserica crestina de pretutindeni sarbatoreste pe doi dintre cei mai mari si importanti sustinatori ai ei: Sfintii imparati intocmai cu apostolii, Constantin si mama sa, Elena.

  De dragostea si exemplul lor in cinste si demnitate sunt legate cele mai sincere amintiri ale contemporanilor lor. Convertirea lor la Evanghelia lui Hristos, intelepciunea lor pentru a da libertate credinciosilor crestini vor ramane exemple de urmat pentru toti stapanii popoarelor pana la a doua venire a imparatului tuturor. Lui Hristos si-au daruit elanul, credinta, sfintenia; de aceea, credinciosii, imediat dupa moartea lor, le-au pastrat vie cucernicia si evlavia, trecandu-i in randul celor care s-au nevoit in predicarea Evangheliei nemuririi, asemenea Sf. Pavel. Ei nu sunt sarbatoriti ca eroi ai crestinismului si nici ca regi sau suverani, ci ca pilde de smerenie si viata cu adevarat vrednica de urmat. Nu au facut parte din ierarhie si din treptele monahale, ci apostolatul lor a fost opera inteleapta prin oferirea libertatii Bisericii crestine si recunoasterea ei ca institutie spirituala in viata lumii de atunci.

  Pentru noi crestinii ortodocsi romani, importanta acestei praznuiri se mareste pentru ca, asa cum vom vedea, Sfintii imparati Constantin si mama sa, Elena isi au originea in pamantul sfant al stramosilor nostri. Si este fericitul prilej sa subliniem acest fapt, originea noastra bimilenara si statornicia noastra in vatra arzanda a spiritualitatii crestine.

  Sfanta Elena, mama imparatului Constantin, se naste in jurul anului 250 si se tragea din spita neamului traco-dac sau dacoroman, iar Constantiu Clor, sotul Sfintei Elena, era de origine romana din familie imparateasca.

  Constantiu Clor era conducatorul legiunilor romane din Britania, de pe Dunare si de pe Rin, si era asociat la domnie al imparatului Diocletian. Constantiu Clor moare de tanar (306), iar fiul sau Constantin este ales de armata si coloni, (inclusiv daco-britani), August si trimis la Roma pentru recunoastere.

  Cu toata persecutia sangeroasa a crestinilor din timpul imparatilor romani, evlavia pentru Hristos topea multe inimi chiar langa tronul persecutorilor. Asa a fost si cazul cu Elena, care primise botezul de mica si crescuse in frica lui Dumnezeu cu toate ca sotul ei nu acceptase credinta in Hristos, fiind inchinator al cultului imparatului, fapt pentru care o si parasise. Ea isi creste unicul fiu in frica lui Dumnezeu si respect pentru aproapele, iar roadele muncii sale de mama si educatoare au format un caracter deosebit lui Constantin si o viata de jertfire si respect pentru altii, cu toate ca Elena si fiul ei fusesera trimisi in exil de la Dunare in Britania.

  Mama lui Constantin a participat la toate actiunile de binefacere pentru crestinii persecutati, mutilati, lipsiti de posibilitati, inlaturati din serviciul public. Se spune ca mama lui Constantin era bolta imperiului. Este prima femeie din lume care si-a eliberat toti sclavii si a desfiintat de la curte suita de doamne si domnite, care huzureau in lux, intrigi si lucruri nefolositoare, incat un slujbas al templelor pagane a numit-o “molima ucigasa a idolilor si a zeilor”. De aici, ura paganilor impotriva celor doi.

Statura ei impresionanta, popularitatea de care se bucura, modestia care o caracteriza o faceau un apostol incoronat al imparatiei lui Hristos. In tinerete se avanta in batalii alaturi de sotul ei, fie in Asia, fie in partile Dunarii. De aceea i s-a oferit dreptul de a purta “virtutea militara”. Era in mijlocul maselor necajite, intelegea durerea de mama, simtea glasul pruncilor si oftatul orfanilor si neputinciosilor. Cunostea regulile de instructie militara, se orienta dupa mersul stelelor fiind comandant destoinic al corabiilor de pe mare. Iata numai cateva fapte care depasesc preocuparile unei fiinte umane feminine obisnuite. Sufletul ei era larg si deschis oricui, care, cu sinceritate ii spunea pasul si necazul. Dar ceea ce o framanta indeosebi era pacea in imperiu si libertatea religioasa.

  Pentru intarirea credintei in Hristos, intreprinde sapaturi pe Dealul Golgotei pentru a scoate la lumina si la deosebita cinstire Crucea Mantuitorului, reusind sa o inalte in ziua de 14 septembrie 327. Acest fapt a convins multe suflete despre mantuirea in Hristos.

 Imparateasa Elena a murit la adanci batranete fiind plansa de toata lumea. Corpul ei neinsufletit a fost depus in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria Sfintilor imparati, apoi a fost adus la Roma. Tronul ei si o parte din sicriu se afla in mare cinste in Muzeul Vaticanului.

Sfantul Constantin cel Mare este nobilul imparat a carui pomenire este langa mama lui. A facut instructia militara alaturi de tatal sau in partile Asiei si la Dunare, iar educatia a apartinut mamei, dupa plecarea in Britania. El incepe a se face cunoscut prin toleranta religioasa cu toate ca edictul de persecutie impotriva crestinilor era in vigoare. Alaturi de Liciniu porneste spre Italia, unde Maxentiu se considera urmas al lui Diocletian si neglija legiunile lui Constantin si Liciniu. Dupa o vedenie cereasca a Sfintei Cruci cu inscriptia “prin acest semn vei invinge”, vedenie avuta probabil tot in partile noastre (Dervent, Ostrov-Dunare), porneste spre apa Tibrului, unde zdrobeste pe Maxentiu la anul 312. Ramanand cu Liciniu, dau impreuna Edictul de la Milan, 313, recunoscand libertatea religioasa si a Bisericii crestine.

  Totusi, Liciniu nu respecta acest edict si incepe persecutia, mai ales a crestinilor militari, pregatind totodata ofensiva impotriva lui Constantin. Desi Liciniu are o vedenie prin care un inger i se arata sfatuindu-l sa nu mai persecute Biserica, el rupe din integritatea imperiului si porneste razboi impotriva asociatului sau, Constantin. Din acest conflict Constantin iese invingator si anexeaza Hiricul de care tinea si provincia Dacia. Totusi, Liciniu pregateste alta lovitura impotriva lui Constantin si lupta se da langa Adrianopole. Indemnat de cuget, Constantin trece noaptea in tabara vrajmasului; Liciniu surprins, se preda. Sotia lui Liciniu roaga pe Constantin sa-l ierte. Intr-adevar el il iarta, dar ii ridica insignele imperiale si astfel, Constantin ramine singur imparat peste Imperiul de Rasarit si Apus, la 18 septembrie 324, intreprinzand serioase reforme.

   Intre cele mai importante actiuni ale imparatului se inscriu si urmatoarele:

•La anul 318 aproba infiintarea justitiei si instantelor episcopale si intareste granitele imperiului in partile noastre. Il gasim la Romula-Malva insotit de episcopul locului, Stefan.

•In 321 da o lege pentru administratia Bisericii crestine si randuieste pentru toti crestinii din imperiu sarbatorirea Duminicii. In acelasi an incepe lupta impotriva carpilor, triburi de daci liberi, care atacau imperiul, ii infrange, iar parte dintre ei se crestineaza, imparatul ia si numele de “Maximus carpicum”, ridicand si un arc triumfal la Roma.

•In dorinta de a organiza rezistenta impotriva popoarelor migratoare, imparatul construieste si reface trei poduri peste Dunare: Suddava (Celei), Drobeta (Turnu Severin) si Axiopolis (Cernavoda), cutreierand pamantul stramosilor nostri. In 322 infrange pe sarmati, iar in 323 pe gotii care navalisera peste populatia daco-romana.

  La Tomis, populatia autohtona si cea greaca avea episcopie din timpul Sf. Apostol Andrei si un numar considerabil de preoti.

  Datorita faptului ca facuse pace in imperiu, acelasi lucru il dorea si pentru Biserica crestina, fiindca erau si unii eretici care se indoiau sau tagaduiau dumnezeirea lui Hristos, producand tulburare. Asa cum a fost cazul lui Arie. Pentru aceasta, imparatul strange episcopii din tot imperiul (Niceea, 325) sa hotarasca. Au luat parte peste 318 Sfinti Parinti dand Marturisirea de credinta (7 articole).

  Apropiindu-se de batranete, imparatul Constantin a dorit sa-si construiasca un oras nou, de aleasa pomenire: asa a ales Cetatea Bizant, punctul de contact cel mai important intre Rasarit si Apus. El a tras brazda de limita, marind cetatea de patru ori, construind locasuri pentru institutiile imperiului si o biserica: “Sfintii Apostoli”. Pana a se termina orasul, s-a savarsit sfintirea si inaugurarea la 11 mai 330 cu o ceremonie impresionanta pentru acele vremuri, dandu-i numele de Constantinopol.

  Simtindu-si sfarsitul si raspunzand insistentelor mamei sale, a lasat copiilor, prin testament, imperiul. In 335 prezinta planul fiilor sai: Constantin al II-lea ia Britania, Galia si Spania; Constans, Italia, Iliricum si Africa, iar Dalmatius, Peninsula Balcanica si Asia.

  Cu toate ca persii fusesera infranti inca din timpul lui Diocletian, ambitiosul si tanarul imparat Saper al II-lea, fiul lui Hormisdas, ceru lui Constantin eliberarea provinciilor, daca nu, razboi. Imparatul porni personal la lupta, in primavara anului 336, pentru a pune capat indraznelii persilor. Nu suferise de nimic, ca si mama sa, dar este ranit. I se arata un corp stralucitor, si de spaima ramane tulburat. Se retrage in vila sa de la Akyron (Nicomidia), primeste botezul crestin de la episcopul Eusebiu, iar dupa cateva zile, la 21 mai 337, a inchis ochii linistit, pentru totdeauna.

  Marea durere a crestinatatii s-a facut simtita in tot imperiul, iar nenumarati episcopi, preoti si diaconi au condus trupul sau neinsufletit pe ultimul drum, fiind depus in cripta imperiala din biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol.

  Se intelege, faptele si credinta Sfintilor Imparati intocmai cu Apostolii sunt cu mult mai mari decat le-am descris. Regulile lor, constructiile de biserici si institutiile publice ridicate stau marturie si astazi pentru capacitatea lor.

  Vechiul Tomis din Dacia Pontica (Dobrogea de azi) si-a luat numele de Constanta, dupa numele lui Constantin-imparatul, fiul lui Constantin cel Mare. Serban Cantacuzino ridica si inchina, catedrala mitropolitana din Bucuresti Sfintilor imparati Constantin si Elena, ocrotitori si ai tarii noastre. In Capitala, ziua lor este sarbatoarea florilor (bujorilor).

Asadar, pe Constantin si pe mama sa, Elena cu dragoste si sinceritate sa-i cinstim, ei fiind alesi de Dumnezeu prin chemare.

Tuturor celor ce le poarta numele: La multi ani!